Incerc sa-mi explic nevoia asta a unora, pentru ca toti suntem egali si gresim. Ca sa trec peste, insa, am nevoie de motive. Singura concluzie la care am ajuns pana acum este ca, in principal, pentru a se simti puternici, unii au nevoie sa simta ca detin adevarul, "Patul lui Procust", controlul (asupra celorlalti, fireste...).
Am fost in situatii in care, la locul de truda fiind, si comportandu-ma asa cum sunt, incep sa primesc sfaturi: cum "trebuie/ e bine sa/ e frumos" sa se imbrace, incalte, fardeze, comporte, sa manance, sa vorbeasca o femeie(!); cat sa mai slabesc sau sa ma ingras; cum sa ma vopsesc sau sa nu o mai fac deloc; sunt intrebata cu cine ma intalnesc, ma culc, ma trezesc, ma cert, ma impac si de ce, plus multe altele.
Sa iau alt exemplu. Aveam o amica. Am inghitit de pe partea aceasta sfaturi cu nemiluita, referitor la ce ar trebui sa fac in/cu viata mea. Azi o sugestie timida, maine un sfat sanatos, poimaine un tras de urechi ca nu am facut ce mi se sugerase. Ma rog, situatia era, oarecum suportabila. Apreciam grija (de parca nu mai putea dormi fata gandindu-se la binele meu) si mergeam mai departe. Plecand la un moment dat impreuna in vacanta, stand 24 de ore din 24 de ore pe zi una langa cealalta, nu a intervenit oboseala sau plictisul in demersurile persoanei. Pentru asta, ar fi trebuit demult sa ma accepte cum sunt. In plus, cea mai faina distractie e sa te uiti la viata celuilalt, nu la a ta. De viata ta se ocupa in mod natural altii, care te vor indruma si iti vor da ... SFATURI!, pe care tu la randul tau, ai datoria morala de a le da mai departe altora, care sunt in suferinta neputintei controlului propriei vieti, ca tine!!! Zici tu, sfatuitor drag, judecand de pe partea celui care detine adevarul absolut... Norocul meu, ca e doar o impresie cu care traiesti. Fiecare cu impresiile lui. In fine, in acest caz mi s-au adus acuzatii pentru cum aleg sa traiesc si ce aleg sa fac. Si atunci am spus PANA AICI! MI-AJUNGE! MAI DA-O DRACULUI DE BUNA CRESTERE, AMICITIE SI RABDARE! NESIMTIREA ASTA VA INCETA, CHIAR DE AR FI SA MOR SINGURA!
In mod clar nu ma incadrez in categoria femeilor care stiu sa fie perfecte. Imi traiesc zilele si clipele cum stiu, avand cat de mult respect pentru ceilalti ma tine educatia, iar in rest imi cam vad de mine si deciziile mele. Si am primit destule "palme" pentru fiecare dintre ele, atat pe plan personal, din care am si invatat foarte mult, cat si pe plan social, unde se dau verdicte fara sa fie treaba cuiva si de unde refuz sa invat altceva, in afara de a ma izola si a ma inchide pe cat posibil, ca altfel nu-i chip de trait. Asta deranjeaza semnificativ, dupa cate vad. Ca sa nu mai intru in subiectul "a judeca dupa standarde duble"...
Si mie mi-e greu sa-i iau pe ceilalti exact cum sunt, dar macar fac eforturi si-s constienta ca nu ma pot astepta la oameni sau relatii perfecte. Nu-mi mai doresc decat sa imi vad de ale mele si sa fiu lasata in pace. Dar ce credeti, e loc?
Mi-ar placea sa faceti totusi o distinctie clara intre toate aceste intruziuni in viata personala si adevaratul ajutor. Cel pe care IL CERI si pentru care iti arde buza. Greu gasesti o urma de samaritean sa-ti dea vreun sprijin, in astfel de situatii. Ati trecut prin asa ceva? Am invatat in timp sa traiesc si cu asta, dar mai ales cu refuzul voalat sau transant de a ti se oferi suport, cand ai urgenta nevoie de el. Probabil atunci intervine concurenta, spiritul de prezervare sau pur si simplu lipsa de chef. Mai conteaza?
Nu acuz pe nimeni pentru acest motiv. Asta e. Poti cere, dar nu-i neaparat sa si primesti. Eu cu alta problema am suparari. Tocmai acei neobositi sfatuitori care nu te slabesc niciunde, cand n-ai nevoie de ei, ajung acum, poate nefericit de tarziu, la capatul puterilor si te trimit finut sau nu, la ... PLIMBARE. Ca doar nu-s casa de sfaturi si ajutor, nu?
O situatie de domeniul absurdului cotidian s-a petrecut recent. Subiectul, o persoana de care la un moment am vrut sa ma apropii, parandu-mi initial simpatica si speciala. Dupa o vreme, mi-a dat peste ochi ca doar prietenii au voie sa foloseasca diminutivul numelui sau, in conditiile in care se formase deja o amicala colegialiate. Inghit galusca. Gandesc ca e dreptul ei sa imi refuze oferta de prietenie. In timp uit evenimentul neplacut si iar calc stramb cu un alt gest de simpatie, fata de aceeasi persoana. Cum orice greseala se plateste, se lasa cu tipete si orgolii ranite, ca am indraznit sa nu stiu, ca nu-i place fetei asa ceva. Trec si peste alte ocazii in care vine si spune cum ar trebui sa actionez sau nu. Ajungem, in sfarsit, la prezent. Patesc o nepatita, neplacuta tare, fara voie, intr-un context. Mi se atrage atentia, iau ce masuri pot pe moment, ma scuz destul de jenata. Ce face aceeasi gingasa persoana? Vine si imi repeta observatia si imi mai da si un sfat, ca sa ma ajute sa nu mi se mai intample alta data. Trecand peste reexperimentarea jenei, si sentimentul acut ca era de ajuns prima atentionare, clachez nervos, si ma intreb de ce ar trebui sa trec si peste porcaria asta. Rog sa nu mi se mai dea sfaturi cu nicio alta ocazie, pentru ca nu am nevoie. Fata imi spune ca nu-i nicio problema. I s-a mai spus. Chiar eu imi amintesc sa-i mai fi spus. Ulterior, se supara. Deh, e greu de acceptat, cand esti obisnuit sa faci ce vrei in ograda altuia, dar sa ti-o pazesti pe a ta, ca pe o centura de castitate... Maaaaare mai e gradina ta cu muritori, Doamne....
Pe de alta parte am si o prietena buna si amici adevarati, cu care nu am patit in veci mizerii de genul asta. Cand ma plang, ma asculta sau imi spun unde exagerez, cand ma doare si cer ajutor, ma ajuta daca pot si vice versa. Sunt relatii tare faine si confortabile, chiar daca ne vedem si vorbim mai rar. Poate e o aberatie din partea mea sa compar relatiile, dar asta e punctul meu de reper. Restul e "durere"...
In concluzie, lucrurile nu-s asa de simple, precum par a fi la prima vedere. Exista o linie de demarcatie subtila intre a sti sa dai si sa primesti sfaturi/ ajutor si cand sa faci asta, intre a face observatii cui e cazul si a-ti alege cuvintele si situatiile potrivite pentru fiecare dintre ele.
Eu una am obosit sa-i port in carca pe cei care se vor prieteni cand le convine si iti inchid usa in nas cand ai nevoie de ei. Nu mai vreau langa mine oameni care intra cu bocancii plini de noroi in casa sufletului tau si uita pana sa si bata la usa, ce sa mai vorbim despre stersul pe picioare...
Acestora din urma le doresc cale batuta si lumina in intunericul in care bajbaie, pana sa treaca de mine si sa ajunga la sine. Poate vor auzi strigatul disperat al problemele lor intr-un final. Ele urla in continuare pentru a fi rezolvate, dar cum nu-i nimeni acolo sa auda...
