O zi cu teatru sau teatrul vietii

E atata gol inauntru si esti atat de orb cand nu vrei sa vezi, ca lacrimile cerului nu pot sa se mai opreasca.

Incerci sa gasesti grabit un refugiu, chiar si subteran, sa uiti de tine, dar e atata aglomeratie si aici... si pe sens si pe contrasens. Nu e nici un loc in care tu sa insemni ceva. Chiar daca in esenta esti unic, ai uitat sa te pastrezi si sa te cultivi. Te-ai uniformizat. E mai usor sa rezisti. E mai usor sa stai cu turma.

Incerci sa-ti faci loc sa mergi inainte asa, sa-ti duci alegerile, sa ti le pazesti, sa ai cat mai mult in plan material, ca sa uiti de gandurile tale si sa le incorporezi pe ale lor. Oare de ce simti ca te sufoci?

Te uiti in jur. Ei sunt fericiti, dar nu intelegi cum. Ei nu se vad? Nu. Si nici nu le pasa. Se mint ca le e bine asa. Intri in panica. Nu te simti bine, oricat ai incerca sa fugi de ceea ce simti. Ceva lipseste. Nimic nu e de ajuns.

Obosit si haituit, ajungi, in final, fata in fata cu tine si cu lumea de care ai nevoie, sa poti trai cu adevarat impacat. E momentul in care iti dai socoteala. De el fugi de atata timp...

Jocul cu viata e dur. Te lasa uneori fara aparare. Mai ales cand inauntru e furtuna si nu mai e nimeni acolo. Nu mai ai nimic doar al tau. Totul e ruina.

In timp ce toti cei de partea carora ai ales sa fii, sparg seminte privindu-ti declinul, propria ta constiinta urla furioasa la tine. In fata lor trebuie sa performezi. Atat. Ei vor spectacol. Cui ii pasa ca nu ti-e bine? Poate tie?

E posibil sa gasesti ce cauti, dar nu poti avea decat ce ai curajul sa-ti doresti si lucrurile pentru care lupti. Ceea ce esti tu. Nu te poti minti la infinit. Exteriorul iti va aduce mereu, exact ce cultivi in interior.

Spectacolul tau cel mai important se joaca in doi. Cele doua parti din tine. Ce alegi?

Daca te trezesti si vrei sa incepi sa construiesti, sa stii ca nu esti singur. La aceasta lupta au pornit destui. Le-a fost cumplit de greu singuri la inceput. Pentru ca asa ramai cand te desprinzi si esti fortat sa te accepti si sa te ingrijesti ca pe cel mai de pret bun al tau. Incepi sa cresti si altfel decat fizic. Incepi sa-i cauti pe cei ca tine si devine totul mai usor, cand vezi ca esti unde ti-ai dorit si nu mai esti singur. Asa castigi lupta. Cultivandu-te pe tine si imprastiind in jurul tau din plinatatea pe care ai sadit-o in tine. Acum ai de unde. Dar pana acolo, intrebarea este: ai curajul sa-ti doresti asta suficient de mult cat sa faci pasul?

Singurul lucru care conteaza cand te decizi, e daca iti poti asuma responsabilitatea propriei tale existente. Pentru ca sloganele suna bine, fapta insa, cere efort... si Doamne cata rabdare...

Ploaia insista. Superficialitatea unei tari intregi nu se spala usor. Chiar nu stie asta?