eu traduc cuvantul dor prin verbul "miss" cu sensul lui de a (-ti) lipsi.
lipsa e un sentiment resimtit diferit de la o persoana la alta, insa foarte intens daca il legam de nevoia de a avea parte de momente de intimitate cu o persoana care-ti place mult, in compania careia te simti validat sau cu care ai atatea lucruri in comun, incat incepi sa crezi ca nu esti chiar atat de freak pe cat te credeai. cand te vezi atat de pregnant in celelalt, (poate toti ne cautam in cei din jurul nostru) regasirea e magica. si te duce departe...
intr-un fel pun un egal intre lipsa si respingere, insa suport ceva mai bine lipsa... desi nici ea nu-mi e draga. pot trai cu lipsa... insa respingerea ma ucide si ma feresc aprope patologic de ea.
simti respingerea cand vrei apropierea de o persoana si acolo nu e loc de asa ceva. in mod normal e destul de greu de acceptat ca nu esti dorit. de ce nu si-ar dori celalalt sa te accepte? tu stii bine ca meriti tot ce poate el mai bun. insa nu e imposibil. pur si simplu nu esti cine sau cum are nevoie celalalt. daca decizi sa implori pt ce vrei, poti maximum sa flatezi, dar nimic mai mult. insistand, te calci in picioare si nu numai in fata ta...
poate am fost fiecare si de o parte si de cealalta a baricadei. eu una am fost cu siguranta. si nu e placut. de nici o parte. nu e placut sa nu existe reciprocitate. dar e uman. si tot ce e uman e de iertat. candva...
e undeva o limita care respectata si pusa la timp face sa (te) protejeze intr-o anumita masura. dar unde e limita? si care e momentul potrivit? uneori il vezi, alteori il astepti, alteori iti scapa. clipa poate fi dusman sau prieten, insa simtirea e acolo sa-ti aminteasca de faptul ca esti alive ... and ... ur feelings are ... kicking...
ce vreau sa spun de fapt? ca nu conteaza cat incerci sa faci ce trebuie sa nu suferi, cat te minti ca nu simti ce simti, cat stii ca nu e cazul sa te bagi intr-o poveste pt ca nu e inca momentul pentru tine si/sau si pentru celalalt, cat iti tii in frau sentimentele. ce simti iese la iveala mai devreme sau mai tarziu. de obicei cand iti doresti mai putin. si doare. rau.
toata protectia din lume nu te poate apara de adevarul inimii. si atunci cand a izbucnit explozia nu mai conteaza ca strainii te privesc cu mila cat lacrimile ti se preling pe obraji una dupa cealalta, ca iti ascunzi ochii umflati de plans si-ti inghiti sughiturile in spatele a cateva suvite de par roscat, a servetelor parfumate sau ca dai fuga la toaleta sa nu te vada nimeni. DOARE. si pana nu iti dai voie sa doara, nu trece nicicum. ca si cu durerea de cap, stii...
unii spun ca sunt dura. altii ca sunt prea moale. altii ca sunt ametita. altii ca sunt desteapta. ma rog. vede fiecare ce poate din mine. ce stiu eu mai bine e ca putini ajung sa ma cunoasca cu adevarat pt ca pur si simplu nu sunt capabila sa mai pot da parti din mine cuiva care vad ca le scapa printre degete sau nu vede ce dau. macar lectia asta mi-am invatat-o ... cat de cat! acum cand ofer parti din mine, stiu bine pe cine am ales. si de ce ii dau astfel de cadouri. nu mai gresesc cum faceam in trecut... cel putin nu asa de des...
mi-e greu sa exprim tot ce simt acum. tot ce sunt acum. ce-mi doresc sa ajung sa fiu intr-o zi.
m-am inscris la un curs de viata plecand aici in Coreea. lectiile au loc in fiecare zi, iar greselile se platesc, ca oriunde, scump. voi deveni altcineva. sau altcumva. sper eu mai frumoasa si mai calda in interior si mai rece si plina de aparentele de care am nevoie ca sa reusesc in exterior.
sunt o eleva buna in general. insa excelez numai la materiile care-mi plac. sunt curioasa ce ma asteapta. si ce provocari mi se deschid. la cat de pierduta in lumea mea sunt uneori, Dumnezeu sa ma trezeasca la timp sa nu pierd nimic important care-mi cere prezenta de spirit cat sunt departe cu mine.
stii, eram oarecum relaxata. si impacata. credeam ca de data asta plec, ca si data trecuta, fara sa las nimic in urma. ca nu am la cine sau ce ma intoarce. ei bine, acum, asa cum spuneam, despartirea a durut. cumplit. am lasat parti importante din mine unor oameni. unii cum sunt cei din familia mea, m-au mai dezamagit in trecut, si i-am iertat greu. stiu totusi ca ma iubesc si ii iubesc si eu. altii, noi descoperiri la care tin ca la ochii din cap, chiar daca in masochismul meu, numai eu, m-ar dezamagi mai mult decat o pot in mod normal face, daca le-as spune cat sunt de importanti pt mine.
nu stiu ce vor face oamenii acestia cu bucatelele de suflet primite in dar de la mine. normal, odata plecate de la mine nu mai e treaba mea sa vad daca au grija de ele sau nu. e un act de incredere. pot doar sa sper ca am ales bine...
ce stiu sigur, e ca eu am sa pastrez aici in suflet, acoperind partile pe care le-am daruit, momentele pe care le-am primit in dar. gesturile lor. retinerile. tacerile. cuvintele. atingerile. imbratisarile...
ma uit la mainile mele cand sunt emotionata. si acum fac la fel. ciudat, dar observ ca obiceiul asta nu dispare...
